Belgrad, la confluența lumilor


Belgradul este o metropolă cu o dezordine urbanistică pe care doar Bucureștiul o poate egala în Europa. Stilurile arhitectonice se încalecă unul peste altul, Bauhaus socialist lângă Art Deco interbelic sau Art Nouveau antebelic, cu fațade veștede și decojite, lângă oțelul și sticla clădirilor de dată mai recentă. Un mix citadin derutant. La fel ca în capitala României, traficul auto e greoi, cu zone unde se creează frecvent ambuteiaje și mulți șoferi cu o atitudine relaxată față de reguli. În plus față de orașul de pe Dâmbovița, capitala Serbiei are amplasarea, la confluența dintre Dunăre și cel mai mare afluent al său, Sava.

Belgradul a catalizat în secolul trecut toate energiile spațiului ex-iugoslav, înainte de a deveni capitala unui stat care a pierdut patru războaie într-o singură decadă – anii 1990 – și, cu ele, un mic imperiu federativ. Belgradul de astăzi cunoaște din nou o ascensiune economică. Unele clădiri bombardate de NATO sunt conservate ca monumente, în vreme ce un pod nou peste Sava, inaugurat în 2012, simbolizează cooperarea economică dintre Serbia și comunitatea internațională, care l-a finanțat parțial, prin BERD și BEI.

Prin oraș

Întotdeauna e o idee bună să iei parte la tururile gratuite de oraș, dacă nu ai vreme să îl descoperi de unul singur. Cele din Belgrad pornesc invariabil de la statuia prințului Mihajlo, din Piața Republicii. Mihajlo Obrenović a fost prințul care în 1841 a mutat capitala Serbiei de la Kragujevac la Belgrad. Un prim moment de meditație este chiar statuia ecvestră a prințului, pus de posteritate monarh peste o piață al cărei nume celebrează republica.

Jovana este o tânără de 20 și ceva de ani, care ghidează voluntar turiștii. La final, bineînțeles, fiecare participant la tur e liber să îi facă o mica donație. Jovana prezintă cu acuratețe și detașat istoria Serbiei, cu ajutorul monumentelor și clădirilor. Generația ei nu are amintiri directe de pe vremea Iugoslaviei și doar unele vagi din vremea războaielor de destrămare. De aici, poate, și detașarea. Traseul turistic trece prin zona boemă a Belgradului, Skadarlija, loc excelent de povestit despre băutură. Rakija sârbească nu seamănă cu rachiul românesc din Sud, produs din struguri, ci cu palinca ardelenească, dar se oprește, ca și cea ungurească, la 45 de grade, compensând diferența de tărie prin bogăția aromei. Varianta de rakija din prune se numește šljivovica, de unde termenul românesc de șliboviță. După toate aceste explicații, participanții la tur primesc și un deț de șliboviță, dreasă cu miere.

Intrarea în Kalemegdan

Intrarea în Kalemegdan

Mai departe, în drum spre Kalemegdan, inima fortifcată a orașului, se trece prin fața moscheei Bajrakli, ultima funcțională din oraș, dintre toate cele 273 care existau pe vremea când Belgradul era printre cele mai mari orașe europene ale Imperiului Otoman.

De ce trag clopotele

Belgradul, mai exact fortăreața de aici, care se înalță chiar în locul unde Sava se varsă în Dunăre, a fost cel puțin o sută de ani cheia de boltă a sistemului defensiv al Ungariei – regat care îngloba la vremea aceea aproape toată Europa Centrală – contra Imperiului Otoman. În 1456, la trei ani după căderea Constantinopolelui, Ioan de Hunedoara, intrat în istoriografia română ca Iancu, a apărat cu succes orașul în fața aceluiași sultan care îngenunchease Imperiul Bizantin cu trei ani înainte, Mehmet al II-lea.

Rezistența Belgradului în fața turcilor era considerată atât de importantă pentru creștinătate încât Papa Calixt al III-lea a ordonat ca zilnic la ora 12.00 toate bisericile să tragă clopotele pentru îmbărbătarea luptătorilor. Cum ordinele Papei au ajuns în multe colțuri ale Europei după vestea victoriei lui Iancu, tragerea clopotelor a devenit o sărbătorire a victoriei, și nu un semn de solidaritate. Obiceiul continuă și astăzi, deoarece papalitatea nu a retras niciodată ordinul.

În 1521, nu a mai existat niciun Corvin care să salveze orașul, iar Belgradul a căzut în mâinile lui Soliman Magnificul – intrat de curând în lexicul român sub numele de Suleyman.

Toată această poveste este spusă de ghizi în timpul vizitei prin fortăreața Kalemegdan. Există aici și un mic monument în memoria lui Ioan de Hunedoara, cu inscripții în sârbă și maghiară. Câteva coronițe cu panglică tricoloră maghiară probează faptul că vecinii noștri știu să își respecte eroii.

Povestea lui Iancu este doar una dintre cele multe multe pe care le spun ghizii. Alta, la fel de interesantă ține de faptul că aici s-au tras în primele salve ale Primului Război Mondial, în 28 iulie 1914, la expirarea ultimatului dat de Austro-Ungaria Serbiei. Geografia politică variabilă a Balcanilor făcuse ca, în acel moment, Belgradul să fie oraș de graniță, peste Dunăre aflându-se deja Voivodina, parte a monarhiei bicefale.

Monumentul lui Ioan (Iancu) din Hunedoara din cetatea Kalemegdan

Monumentul lui Ioan (Iancu) din Hunedoara din cetatea Kalemegdan

Una dintre ultimele povești spuse de Jovana este cea a statuii Biruitorului (Pobednik), un colos de bronz, gol-pușcă, cu un paloș în mâna dreaptă și un șoim în cea stângă, care omagiază victoriile sârbești de la începutul secolului trecut. Nuditatea personajului a fost un subiect delicat al vremii, așa că Biruitorul a fost în cele din urmă orientat cu spatele la fortăreață, ca bărbăția sa să nu fie vizibilă decât de la distanță.