Drumul Mongoliei, un basm modern

În fiecare marți facem „booking”, adică vorbim de cărțile de călătorie. Acele cărți care țin loc de călătorii, atunci când nu ai bani sau timp să pleci la drum. Așa că te pui în fotoliu sau te întinzi în pat și răsfoiești o călătorie făcută de alți. Lectură plăcută

„Vând kilometri”, de Mihai Barbu, Editura Art, 2010, 480 de pagini

„Vând kilometri”, de Mihai Barbu, Editura Art, 2010, 480 de pagini

Mihai Barbu, Doyle, Mongolia și una dintre cele mai frumoase povești ale unei călătorii peste mări și țări. O carte album cu fotografiile strânse în patru luni de un om călare pe o motocicletă, din România până în Mongolia și înapoi.

Cartea este o experiență umană intensă, numai bună de sucit mințile celor care cred în vise de nerealizat și care printre altele nu au curajul să ia taurul de coarne și să plece, deși și-ar dori maxim să o facă, într-un fel sau altul.

Vând kilometri a apărut dintr-o dorință nebună de a experimenta un stil de viață nomad pentru o perioadă cât de cât determinată, însă pe un anume buget și mai ales pe un anume mijloc de transport, o motocicletă transformată peste noapte într-un personaj principal de carte. Doyle devine în acest fel calul lui Făt Frumos din basme, calul care-l ajută să salveze prințesa și să se căsătorească cu ea, aici Făt Frumos însă, dorește să cunoască lumea (prințesa lui) și să se bucure de ea. Similar, aș zice.

La fel ca în basme, deși mereu ai tendința să zici că nu este posibil tot ce citești și aici ai același sentiment, dar pentru că știi că această călătorie chiar a avut loc, că Doyle chiar există fără a mânca jeratec înainte și că Mihai este un român de-al nostru cu coamă de Făt Frumos, nu-ți rămâne decât să feliciți echipa formată din cei doi și să începi să crezi poveștile pot deveni realitate dacă ai curajul să crezi în ele.

De-a lungul celor 400 și ceva de pagini mari și late înțesate cu imagini (parcă sunt două povești, una pe care o poți citi și una pe care o poți vedea) călătorești și tu ca cititor. Pleci din România, te răstorni înainte de graniță, te gândești că unii în locul tău ar lăsa totul baltă, dar tu ai mai făcut-o și nu mai vrei rateuri, treci în Ucraina, întâlnești nișt englezi tineri beți mai tot timpul, pleci în Rusia, poliția te jecmănește și nu mai ai încredere în nimeni, apoi cunoști niște ruși de care ai zice că ți-au fost prieteni din fragedă pruncie, care îți dau și sufletul și te ajută așa cum poate vecinii sau frații tăi de acasă nu ar face-o niciodată. Ajungi să vezi Lacul Baikal, apoi plângi când ajungi în Mongolia și te îndrăgostești de cerul lor albastru și de ceaiul băut la gura iurtelor mereu deschise pentru străini. Îl faci pe Doyle vedetă și îl fotografiezi cu toți doritorii, deși te îngrijorezi pentru el căci azi îi cade una, mâine altele și el este singurul tău sprijin. Apoi călătorești spre toate țările alea cu “stan” la sfârșit și te minunezi de cât de diferit de frumoase pot să fie, treci de granițele lor mereu cu inima cât un purice, că s-ar putea ca ceva să nu fie tocmai bine, vezi marea care nu mai are apă, te întristezi și vizitezi apoi Turcia dacă tot ești în trecere și ți se pare că deja ai ajuns acasă când dai de Istanbul. Apoi ajungi și acasă, acasă după cea mai tare călătorie din viața ta, călătorie pe care ai tratat-o cu umor, dar cu toată seriozitatea, călătorie care te-a învățat că în viață totul se câștigă atâta timp cât “joci”. Și la final îți spui că ai mai face-o, deși poate nu singur și poate nu la fel de “la noroc”.

Contact. Doyle, la drum.