„Un an în Provence”: englezii reinventează sudul Franței

În fiecare marți facem „booking”, adică vorbim de cărțile de călătorie. Acele cărți care țin loc de călătorii, atunci când nu ai bani sau timp să pleci la drum. Așa că te pui în fotoliu sau te întinzi în pat și răsfoiești o călătorie făcută de alți. Lectură plăcută.

„Un an în Provence”, Editura Rao, 2010, 256 de pagini

„Un an în Provence”, Editura Rao, 2010, 256 de pagini

La finalul anilor ‘80, împreună cu soția sa, scriitorul britanic Peter Mayle se mută în sudul Franței, părăsind capricioasa vreme londoneză, pentru primăvara veșnică din Provence. Inițial, el dorește să se așeze o vreme aici și să scrie o carte (ficțiune) și are tot sprijinul editorului său de la Londra, dar lunile trec și absorbit de viața lui cea nouă în care descoperă o altă cultură, alte locuri, tradiții și oameni, scriitorul nu poate scoate nici două file din cartea pe care spera să o scrie. Așa că pune pe hârtie o scrisoare pentru editorul său, se scuză și îi povestește despre viața sa în Franța, despre cât de nou e totul, de minunat și cât de fericit este că a reușit să plece de la Londra pentru a trăi o experiență de acest gen.

Ca răspuns la această scrisoare, editorul îi transmite: „dacă mai reușești să scrii încă 250 de pagini ca și scrisoarea pe care mi-ai trimis-o, cred că te pot ajuta să le publici sub forma unei cărți“. Niciunul dintre cei doi nu își putea imagina ce se va naște de aici, și anume o redefinire a romanului biografic de călătorie. La ora actuală, aflat la peste 70 de ani, Mayle este cel mai bine vândut autor pentru jurnalele de călătorie și probabil mulți s-au inspirat din acest colosal succes al său.

Desigur, cărțile au curs după succesul primului volum, care rămâne un etalon al genului. Celelalte nu fac decât să urmeze stilul deja consacrat. Așa a luat naștere nebunia numită „Un an în Provence”, poveste pe luni, a unui an din viața autorului în Provence, mai exact în Luberon, în satul Menerbes, sătuc ce a devenit loc de pelerinaj, după publicarea acestei cărți. Viața la Menerbes este paradoxală pentru britanicul obișnuit 50 de ani cu un alt stil de a trăi, tocmai de aceea cartea este atât de amuzantă, iar dacă o citești în mijloacele de transport în comun sau așteptând la dentist, sigur vei râde și cei din jurul tău nu vor ști ce ți s-a întâmplat.

Cartea nu are o acțiune propriu-zisă, dar este foarte descriptivă (nu a la Sadoveanu, descriptivă, ci mult mai alertă și mai… puțin plictisitoare) și concluzia ei nu poate fi decât una și bună: TREBUIE SĂ AJUNG ÎN PROVENCE, trebuie să mă las în bătaia Mistralului, trebuie să iau un prânz de două ore, trebuie să alerg pe lanurile de lavandă și lavandină, trebuie să culeg struguri din cele mai renumite podgorii ale Franței, trebuie să vizitez toate orășelele și satele micuțe cocoțate deasupra Mediteranei. După cartea asta, Provence va deveni dependentă în vocabularul tău de verbul a trebui și așa se naște necesitatea căreia îi vei da de furcă în căutarea posibilității. Dar cât de frumos e să te inspire la visare și plănuit vacanțe, asemenea idei!?

Vila din Menerbes a autorului a devenit loc de pelerinaj încă după prima sa carte. Agențiile de turism din Anglia au inclus-o în tururile lor de promovarea a zonei (fără acordul autorului, evident, foarte amuzant când povestește în cărțile următoare acest aspect), boulangeriile din zonă s-au văzut nevoite să lucreze la capacitate maximă, abia reușind să facă față (toate afaceri de familie, mai mult boeme decât productive) și peste toate Mayle a reușit să pună Provence pe harta turistică a Franței mai mult decât Picasso sau Van Gogh prin operele lor ce au luat naștere aici și mult peste ce au reușit agențiile de turism locale. Și nu vorbim aici ca și cum Provence ar fi o regiune nouă de vizitat, de care până mai ieri nu știa nimeni. Nu, nici vorbă, se știa și se aprecia, dar nu a beneficiat de popularitatea pe care i-a dat-o britanicul Peter Mayle.

Acum mulți merg pe urmele lui, folosesc aceste cărți ca pe cele mai de preț ghiduri turistice ale zonei și nu se abat din drum, dacă autorul nu a recomandat asta.

Desigur, „grandomania” franțuzească s-a sesizat și aici: mulți, chiar foarte mulți ani, cărțile lui Mayle nu au fost traduse în Franța, de rușine probabil că „un inamic al republicii” a reușit ceea ce niciun francez nu putuse, dar când au văzut că se îngroașă gluma și „inamicul” le-a adus bani la buget, cineva s-a înduplecat și a cumpărat drepturile de traducere în melodioasa limbă franceză, a cărților „scorțosului britanic”, Peter Mayle. Restul e istorie! Și Doamne cât o mai iubește Franța…